4. Vinul îngerilor
Nu mai dorm, fiindcă nu mai trebuie să visez, până când Eliyahu Palombo va lămuri lucrurile. Mah, mahi. Peștele și Luna. Am înțeles unde bate. Asta a și vrut. Am deschis Divanul lui Attar și am ascultat glasul celei de-a unsprezecea păsări: „Din cap până-n picioare nu ești decât o piele care acoperă un creier întunecat”. Și din ciocul păsării am smuls, (ca pe o mărgică pe care o înghițise), al-yaqin (certitudinea), al-haqq (adevărul): „Dacă dorești să-ți găsești un singur moment de tihnă în această lume, trebuie fie să dormi, fie să-ți repeți ceea ce ai văzut în vis”.
Îmi scriu înfrigurat marea operă, Epopeea Prostiei.
Lângă mine stau prețioasele însemne ale Puterii, două prăzi pe care Abdulhamid Întâiul, Rub al-A’alimin, Stăpânul Universului, le-a scos din haznaua imperială când am împlinit o jumătate de secol: sceptrul din aur al lui Eduard Confesorul și papucii roșii ai ultimului împărat al Bizanțului. Sultanul e un sfânt, un Sabir al-Janna, un Oaspete al Paradisului, e pecetea de mosc care astupă vinul îngerilor. Eu conduc treburile Statului. El, Lumina Lumii, se roagă.
Rareori fac câte o pauză de scris, și atunci deschid tomul prințului Kantemiroglu, Edvar-i ilm-i musiki (Cartea științei muzicii). Îmi cânt partiturile în cap. În colivia minții mele, semnele muzicale se învart în zbor vâslit și se izbesc ca niște vrăbii oarbe.